MOUNE Ô

Imagini spasmodice ale moștenirii coloniale vestice prinse într-un dans propriu, rupt de cel înfățișat pe ecran, ne poartă înapoi în timp într-o seară de gală în 1990 când tatăl regizorului, figurant în film, performa alături de alți membri ai echipei un dans ceremonial pentru plăcerea spectatorilor. Undeva printre fotograme se regăsește portretul tânărului Maxime, care își privește tatăl cu ochi mari, rupt de entuziasmul ocaziei. Vocea și gândurile îi sunt ascunse. Își găsesc o expresie acum, la mai bine de treizeci de ani. “Îmi închid ochii. Mulțimea mă forțează să zâmbesc, îmi frânge corpul și ăsta e sfârșitul.” (Emil Vasilache)