În Myself When Fourteen, realizat în colaborare cu fiul cuplului Cantrill, Ivor, care este autist și pictor, culorile încep să danseze pe ritmul muzicii lui Chris Knowles. Regizorul își amintește de vârsta de paisprezece ani și descrie procesul de rotoscopie.
Myself When Fourteen generează un efect hipnotic prin reciclarea unui număr de fotografii alb-negru făcute în 1974 cu fiul autist al cuplului Cantrill, Ivor, în timp ce aleargă în fața camerei, rotoscopate de însuși Ivor în culori ce se schimbă constant. Pe ecran, timpul se oprește; pe coloana sonoră, Ivor enumeră culorile cariocilor pe care le-a folosit în procesul de rotoscopie și pare impresionat de diferența dintre cele două versiuni de-ale sale, artist și subiect („Par foarte tânăr…”). Există cel puțin trei straturi temporale aici: cel al timpului în care Ivor comentează imaginile, cel al timpului de care își amintește, dar și cel al timpului intervenției la care a lucrat pentru a aduce imaginile la forma lor finală. Desigur, din perspectiva noastră de spectatori, toate aceste trei straturi aparțin trecutului – ceva aparent intrinsec mediului filmic, dar cinemaul participativ al cuplului Cantrill unește trecutul și prezentul prin incorporarea de filmări vechi în performance-uri care au loc chiar în fața ochilor noștri. (Jake Wilson)